iranul.ro

Am trăit ultimii zece ani de zile la Teheran printre iranieni și am văzut schimbarea Iranului. Am văzut dorința schimbării în opinia oamenilor, în presă, în activitatea statului. Pentru mine alegerile prezidențiale de anul acesta nu au adus surprize, a câștigat candidatul care a venit cu cel mai limpede program de schimbare. Iranienii vor schimbarea.

În primul rând este vorba de electorat, căci el a dat votul de încredere domnului Hassan Rohani și astfel a câștigat alegerile prezidențiale de pe 14 iunie din primul tur de scrutin. În al doilea rând este vorba de regimul teocratic al statului, condus ferm de Liderul Suprem al Iranului, care după validarea câștigării alegerilor l-a sprijinit constant pe noul președinte ales. În al treilea rând este vorba despre presa iraniană, mult mai liberă și corectă decât își imaginează opinia publică internațională, care a prezentat corect și constant acțiunile noii puteri executive de la Teheran. Concluzia este clară: Iranul vrea schimbarea și normalizarea relațiilor cu Occidentul.
Schimbarea a fost cuvântul cheie al participării delegației iraniene la Adunarea Generală a ONU. Președintele Rohani, cu sprijinul ferm al poporului și al regimului teocrat iranian a venit în fața planetei rostind mesajul clar al Iranului: Nu vrem arme! Nu vrem tensiuni! Ne vrem numai drepturile! Iubim pacea! Putem consolida pacea pe baza încrederii și respectului reciproc! Am ascultat discursul domniei sale în persană, mesajul este clar fără nici o urmă de îndoială. Acesta nu este numai mesajul președintelui Rohani, este mesajul poporului iranian, este mesajul parlamentului iranian, este mesajul sistemului teocratic iranian.
Mă așteptam la un asemenea discurs al președintelui iranian, surpriza a venit din partea președintelui Obama care a vorbit telefonic cu președintele Rohani. Este primul contact la un asemenea nivel dintre cele două țări de la Revoluția Islamică și până astăzi. Chiar dacă nu s-au întâlnit, cei doi lideri și-au exprimat dorința de schimbare, de finalizare a tensiunilor. Mai mult decât atât, diplomații americani au înapoiat delegației iraniene un potir antic iranian din argint, un simbol al vechii civilizații persane, sustras din Iran de hoții de obiecte antice. Mi-a plăcut acest gest frumos. Nu mi-a plăcut însă gestul premierului israelian care a acuzat imediat discursul președintelui iranian drept batjocoritor și al Iranului de înșelătorie. Înțeleg că domnul Hetanyahu își promovează interesele regimului pe care îl conduce și este speriat. Mesajul sincer și clar al Iranului nu are echivoc. Cum veți mai demoniza Iranul de acum înainte domnule premier, când este evident caracterul pașnic al programului nuclear iranian? Veți fabrica un nou pretext?   
În fond principalul motiv al tensionării relațiilor dintre Iran și Occident este atitudinea Republicii Islamice Iran față de acțiunile Israelului îndreptate împotriva poporului palestinian. Lobby-ul puternic israelian din Occident atacă sălbatic Iranul de mai bine de trei decenii, dar îi lipsește legitimitatea. Dacă îi lipsește, nu este o problemă, va crea una. Și Hitler a fabricat un motiv pentru invadarea Ploniei. Acest lobby israelian a creat o imagine în care Iranul este văzut ca o amenințare pentru pacea planetei.
Să analizăm așadar dosarul nuclear iranian. Primele informații referitoare la un program nuclear iranian au fost aduse în presa internațională de gruparea People’s Mujahedin of Iran. Este vorba de o organizație teroristă scoasă de pe lista organizațiilor teroriste la insistența lobby-ului israelian în anul 2012. În timpul războiului dintre Irak și Iran această organizație (cu sprijinul armat al regimului dictatorului Saddam Hussein) a furnizat informații inamicului și chiar a atacat militar Iranul. Au luptat iranieni vânduți dușmanului de o parte și iranieni care își apărau țara de cealaltă parte. Este vorba de o organizație teroristă care a ucis cetățeni occidentali, și-a atacat propria țară și a dovedit o ură inumană la adresa regimului politic republican de la Teheran. În același timp, această organizație teroristă este în continuare finanțată de Occident pentru a lovi în regimul politic de la Teheran.
Regimul monarhic iranian a început încă din anii 50 ai secolului trecut să pună bazele producerii energiei electrice atomice, cu Sprijinul Statelor Unite ale Americii. A venit Revoluția Islamică din Iran din 1979 și înlăturarea regimului monarhic cu un regim republican arbitrat de teocrația iraniană. Noua putere de la Teheran a părăsit tabără americană nu pentru a merge în cea sovietică, ci pentru a promova interesele poporului iranian din afara Războiului Rece. Locul specialiștilor nucleari americani și germani a fost luat de cei ruși.
Folosind pretextul dosarului nuclear iranian și acuzații nedovedite că Iranul ar căuta obținerea de arme atomice, Occidentul a impus sancțiuni ilegale dure Iranului. Aceste sancțiuni nu au afectat însă regimul politic de la Teheran ci poporul iranian. Efectele sancțiunilor occidentale asupra economiei Iranului sunt în continuare în vigoare și subminează puternic economia statului. Dar aceste sancțiuni nedrepte nu au zdrobit voința regimului iranian, sancțiunile au exacerbat spiritul național al poporului iranian, nemulțumit de nedreptatea Occidentală. Inspecții internaționale repetate ale Agenției Internaționale a Energiei Atomice nu au adus probe care să arate că Iranul ar căuta arma atomică.
Fostul președinte iranian Ahmadinejad a fost în mod limpede imaginea nemulțumirii populare iraniene. Eu nu am sprijinit atitudinea domniei sale, lipsită de diplomație, cu care se adresa societății internaționale. Discursurile sale, intenționat greșit traduse, au fost preluate imediat de presa influențată de israelieni pentru a demoniza regimul politic iranian și această țară. În mod cu totul eronat, Iranul și Occidentul au ajuns dușmani fățiși, deși adevăratul instigator al urii a fost întotdeauna regimul israelian. Adică Israelul, deținător a aproximativ 200 de arme atomice, acuză Iranul de încercare de a construi arme atomice. Lipsa unei ambasade americane în Iran care să îi ofere înformații corecte despre țară, calitatea îndoielnică a informațiilor folosite de SUA (informații acordate de dușmanii Iranului) și puternicul lobby israelian au dus tensiunea dintre Occident și Iran în pragul declanșării acțiunilor militare.
În mod repetat și constant, Republica Islamică Iran a respins acuzațiile referitoare la folosirea programului nuclear în alte scopuri decât pașnice. În fond ce ar putea face Iranul dacă ar avea arme atomice? Răspunsul este clar: NIMIC. Iranul nu deține vectori capabili să ducă aceste arme până în îndepărtatul Occident. Israelul, dușmanul feroce al Iranului, ar fi în raza de acțiune a potențialelor rachete nucleare iraniene, dar asta ar însemna reacția imediată israeliană. În cazul unui atac atomic, numai Teheranul cu cei aproape 10 milioane de locuitori ar avea mai multe victime decât numărul dublu al populației totale a Israelului. În mod repetat Liderul Suprem al Iranului, autoritatea supremă a țării, a asigurat populația țării și comunitatea internațională că Iranul nu caută înarmarea nucleară. Este normal să nu o caute, căci și-ar pierde credibilitatea și în fața populației și pe scena internațională. În plus, Iranul este membru al Tratatului de Neproliferare și membru în Comisia Internațională a Energiei Atomice, fabricarea armelor atomice îi este interzisă prin contract semnat.
Acum să analizăm încăpățânarea cu care urmărește Iranul producerea energiei electrice nucleare. Este ea justificată? În primul rând o simplă privire pe harta țării ne arată lipsa marilor cursuri de apă, de unde ar putea fi produsă energie electrică prin hidrocentrale. Iranul este la ora aceasta cea mai mare putere economică a Orientului Mijlociu, așadar un mare consumator de energie electrică. Energia alternativă verde (eoliană și voltaică) s-a dezvoltat mult în ultimii ani în Iran, ajungând ca anul trecut să asigure un procent din necesarul de energie electrică a țării. Dezvoltarea acestui sector va lua amploare în viitor, dar chiar și așa tot produce prea puțin. În momentul de față 98% din necesarul energetic iranian este produs prin arderea gazului natural și al petrolului, cu poluarea aferentă. Este adevărat că Iranul deține zăcăminte impresionante cu acești combustibili fosili, dar aceste zăcăminte sunt finite. Ele se vor termina. Mult mai inteligent este să se obțină energia electrică atomică iar gazul natural și petrolul să fie exportate: asta ar reduce și prețul acestor hidrocarburi pe plan mondial și ar aduce bani frumoși țării, bani ce ar îmbunătăți calitatea vieții poporului iranian.
Această explicație este atât de limpede încât și Occidentul acceptă dreptul Iranului de a deține tehnologie atomică pașnică. Ultima declarație în acest sens în aparține președintelui Obama și datează de săptămâna trecută. În situația asta ne gândim pe ce se bazează sancțiunile Ociidentului? Pe suspiciuni și informații ale dușmanilor Iranului, supoziții demontate în mod repetat de inspectorii internațional? Nu se mai bazează dreptul pe supoziția de nevinovăție a acuzatului până în momentul în care vina îi este demonstrată? Uite că nu!
Iranul nu a comis nici o agresiune în ultimul secol, dar a fost în mod repetat atacat armat direct, ba chiar și ocupat de URSS, SUA, Marea Britanie și Irak. Asta nu arată dorința de pace a unui popor? Cum să bănuiesc eu Iranul că ar dori arme chimice și atomice, că ar avea intenții belicoase, când această țară a trecut recent printr-un pustiitor război? Atacând Iranul în 1980, Irakul lui Saddam a început un război care a durat opt ani de zile, cu sute de mii de morți de ambele tabere. Abia s-au cicatrizat rănile societății iraniene după acest război. Sprijinit de Occident și de unele state arabe, Irakul a atacat Iranul folosind și arme chimice interzise de convențiile internaționale în vigoare. În multe rânduri am văzut iranieni, femei, bărbați și copii afectați de efectele ireversibile ale acestor arme. În fond, am trăit aproape zece ani de zile în Iran. Știu cât urăsc iranienii războiul și mai ales armele chimice. Aproape că nu există familie în Iran care să nu fi plătit prețul sângeros de apărare a țării: un tată, un unchi, o mamă, o soră, un soț, un frate sau mai mulți. Armata lui Saddam a bombardat în mod repetat centre civile ale Iranului din spatele frontului, toată societatea a plătit prețul războiului nu numai combatanții din tranșee. Asta nu se uită!
De când am deschis această pagină de internet am prezentat corect poporul iranian românilor. Cu bune și cu rele. Deși acest articol pare părtinitor, nu este. Este corect. Am trăit printre iranieni, știu cum gândesc, am văzut rănile provocate de războiul cu Irakul. Am fost la Khoramshahr, oraș iranian la granița cu Irakul, oraș șters de pe fața pământului de cotropitorii irakieni și reconstruit de iranieni. Am fost la Schalamche, o mică localitate aflată la cel mai sudic punct de trecere frontieră dintre Iran și Irak. Tancuri carbonizate încă mai arată locul încleștării feroce dintre cele două state vecine. Când ajung acolo iranienii se descalță, să nu calce încălțați pe locurile udate atât de mult de sângele fraților lor. Războiul de apărare al Iranului este atât de prezent în viața, cultura și presa acestei țări încât chiar și străinul vede dimensiunea enormă a blestemului aruncat asupra țării de ororile războiului. Asta trebuia să vadă domnul premier Netanyahu înainte de a acuza Iranul de dorința înarmării nucleare. Oare nu a trecut și Israelul, în scurta lui istorie, de atâtea ori prin ororile războiului?
Toate astea mă fac să sprijin prezumția de nevinovăție a acestui popor și a liderilor lui, să cred în victoria corectitudinii și a adevărului în fața falsului și a minciunii. 

_________________________________________________________________  
În fotografie este Dr. Mihai Cernătescu, autorul articolului, îmbrăcat cu haine populare curde la Săptămâna Culturii Iraniene, Muzeul Țăranului Român, 22.06.2012.