iranul.ro

Am trecut granita dintre Iran și Pakistan pe la Noordooz pe 3.02.3005 dimineața devreme. Făcusem 16 ore cu autocarul de la Teheran până la orașul iranian Zahedan și ațipisem pe drum de câteva ori. Trăiam în Iran de un an de zile și nu m-a mirat drumul, condițiile europene de călătorie, căldura iranienilor și creșterea numărului polțiștilor și militarilor când te apropiai de orice graniță. Călătoream cu prietenul meu pakistanez care mă invitase să vorbesc în cadrul unui eveniment organizat la Universitatea Balchistan din Pakistan, universitatea care îl trimisese pe el cu bursă în Iran.

În apropierea graniței pakistaneze m-a mirat numărul foarte mare de camionete sport iraniene Zamyad, deosebit de puternice și toate de culoare albastră. Am aflat că iranienii din regiunea graniței cumpărau benzină din Iran pe care o treceau în bidoane cu aceste camionete în țara vecină pentru a o vinde mai scump. Punctul de trecere frontieră din Iran, cu geamuri termopan, era aglomerat, aproape ca o tabără de refugiați pakistanezi, oameni săraci cu foarte mulți copii care își duceau puținul avut în cearșafuri legate la colțuri. Am trecut în Pakistan printr-o poartă de sârmă, poartă care se închidea noaptea. Atunci am călătorit în timp prima dată în viață. Am mers apoi să imi iau intrarea în Pakistan și am fost direcționat spre una dintre cele două vagoane dezactivate (de genul celor în care locuiesc muncitorii constructori prin apropierea șantierelor), unde datele de pe pașaport mi s-au scris de mână pe un mare caiet. Am semnat. La celălalt vagon era înghesuială, era vagonul pentru cetățeni pakistanezi sau iranieni, la cel pentru străini fiind lejer. Am terminat repede și am ieșit sa mai cercetez împrejurimile. Zona parcă era pe picior de război, foarte multe arme și mașini militare. Sute de camionete iraniene albastre, fără placuțe de înmatriculare și burdușite de bidoane din plastic, păreau că asigură combustibilul efortului de război.

Autobuzul care trebuia să ne ducă la Qetta era deja tras ”la peron” dar organizatorii il burdușeau cu bidoane cu benzină jos în hală iar sus, pe acoperiș formau încă un etaj de fiare vechi, de toate formele și mărimile, aduse din Iran. Abia mai târziu am vazut că sub scaune și în portbagajul de deasupra scaunelor erau nenumărate pachete de detergent iranian. Autobuzul, plin de oameni că nu mai puteai mișcă, vopsit și ornamentat în toate culorile curcubeului, a pornit la drum spre seară. Stăteam cu genunchii la gură și cu rucsacul în brate, încercând să nu rup pachetele de detergent de la picioare și de sub scaune. Primii cam o sută de kilometrii a mers voinicește, drumul era asfaltat și am aflat apoi că fusese un gest de prietenie din partea Iranukui. Peisajul era aceșasi ca și în Iran, deșert uscat. Când am oprit la un han, am observat de ce mirosea a benzină în autobuz, căci în urma noastră râmăsese o linie  formată din picături de benzină ce picurau din pântecele autobuzului. Și celelalte 2 autobuze din caravană erau în aceeași situație: 10 la impresie artistică, 4 la toate celelate capitole, în principal la condiții de călătorie. Știam că se circulă pe partea stângă în Pakistan și nu m-a mirat că mergeam invers căci era un trafic foarte redus, abia am întâlnit câteva mașini până la destinație. Mașinile mari erau ca niște copaci de Craciun. La han am mâncat conservele din bagaje direct din mână, nu am stat pe jos pe rogojini murdare să mâncăm ouă ochiuri sau pui cu orez ca ceilalți călători, mai obișnuiți cu drumul. Hanul consta într-o baracă centrală care avea de jur împrejur pari de susținere și acoperiș vegetal. Lipseau complet scaunele și mesele. Toaleta era de o parte a drumului pentru bărbați și de cealaltă parte pentru femei, toți părăseam hanul spre toaletă cu o oală din plastic cu apă. Ca și în Iran, nici în Pakistan nu se folosește hârtia igienică.

Apoi priveliștea s-a schimbat și drumul urma niște râpi și prăpăstii, care deși aveau foarte puțină vegetație, erau de o frumusețe rară. Imi imaginam în ce stare au fost inginerii care au proiectat asemenea drumuri prin prăpăstii. Șaseaua era plină de gropi, în unele porțiuni asfaltul lipsea complet, autobuzele mergeau încet și foarte încet. Când am ajuns în Qetta mă dureau toate oasele și nu de la ploaia care începuse să cadă; înțepenisem din cauza poziției incomode în care statusem cele aproape 24 de ore în care parcursesem aproape 600 de kilometri. În terminalul auto de la Qetta era aglomerație, nu era asfaltat și mi-am ridicat pantalonii să nu îi umplu de noroi. Zâmbeam când mă gândeam că Pakistan în limba persană chiar asta înseamnă ”țara curată”. Cu siguranță aveau simțul umorului dezvoltat. Se descărcau fiarele vechi, detergenții și benzina rămasă din Iran din alte autobuze. Am plecat rapid de acolo, mergând la casa familiei prietenului meu din cartierul cetățenilor musulmani șiiți. Casa era simplă, relativ recentă, din cărămizi de pământ arse la soare, fără etaj și avea un acoperiș perfect plat. Mobila bună și condițiile aproape luxoase din interior contrastau cu exteriorul modest.

Am dormit fără vise iar a doua zi prietenul meu mi-a dat costumul de haine pe care aveam să îl port în oraș, dar am refuzat micul pistol. Probabil de teamă să nu mă rănesc singur. Am aflat că toți bărbații, mai ales șiiții minoritari, purtau un pistol încărcat de teama suniților radicali. În casa prietenului meu se găseau și arme mai mari, în perfectă stare de funcționare și am înțeles că erau foarte ieftine pe piața neagră. Nu mai ținuse pistolul Kalașnicov în mână din armată. Mi-am amintit de un prieten yemenit care spuneam că familia lui are în casa din Aden armament suficient să reziste unui asediu. Am zâmbit.

Familia prietenului meu m-a întâmpinat călduros și în toate zilele în care am stat acolo, s-au purtat cu mine deosebit de frumos, respectuos și primitor. Erau cinci frați rămași în casă, care locuiau fiecare într-o cameră cu familiile lor. Fetele se căcătoriseră și plecaseră la casele soților lor. Seara apăreau saltelele pentru dormit pe covoare, dispăreau dimineața și apăreau în locul lor fețe de masă pe care mâncam. Mulțimea de copii alerga peste tot, fără semne de circulație. Am dormit singur în sufragerie tot găsind prin saltele și pe sub covoare mici sfere de sticlă cu care se jucat copii. Văzusem și în Iran jocul și dexteritatea copiilor care aruncau și loveau bilele din sticlă cu o mare precizie. Dar nu văzusem zmeele. Străzile strâmte ale cartierului era înțesate de stâlpi de curent electric și de numeroase fire întise foarte dezordonat. Zdrențe de zmee atârnau sau se zbăteau în vânt printre firele de curent, într-un număr foarte mare, imposibil de numărat. Seara am văzut copii cu zmeele, erau foarte mulți și gălăgioși. Pe primul loc erau zmeele, de toate formele și desenele, fete și băieți le foloseau cu agilitate. Pe locul secund erau jucătorii de criket, care loveau cu uluca din lemn mingea mică. Cred că o privire din elicopter ar fi văzut aceste străzi, cu miile de zmee, ca niște lungi stupi de albine. De unde erau atâția copii???

Având foarte mult timp liber, m-am plimbat excesiv prin oraș. Dar evitam autobuzul (era extrem de aglomerat iar ajutorul șoferului striga din timp în timp destinația, jumătate atârnând în afara autobuzului), preferând să merg pe jos (cu pantalonii suflecați până spre genunchi) sau cu taxiurile cu trei roți. Erau niște motociclete carosate, ușile din spate închizânduse cu arcuri. Erau ieftine. Centrul orașului arăta mult mai bine, cu clădiri fără etaj, dar oarecum european. Străzile erau mai largi și asfaltate. Sărăcia din cartiere scădea pe măsură ce te apropiai de centrul orașului. Clădirile oficiale erau păzite de soldați cu arme mari în mâini, de model american, unii aveau bărbi lungi crescute până pe piept. Intram în magazine și cumpăram diverse, vorbind engleza cu vânzătorii. Era uimitor cât de bine o înțelegeau și cât de puțin o vorbeau. Cumpăram CD-uri cu filme care rulau pe ecrane în SUA sau Europa, muzică tradițională sau modernă. Toate erau contrafăcute dar și foarte ieftine. Oamenii erau deosebit de amabili, zâmbeau și mă potopeau cu un șuvoi de oarecum engleză, dar nu îi puteam înțelege. Accentul și amestecul de cuvinte din limba urdu nu îmi dădeua nici o șansă. Mâncam la marginea străzii diverse produse de patiserie locală ambulantă, foarte ieftine și gustoase. Cel mai mult îmi plăceau triunghiurile din cocă umplute cu un amestec de verdeață cu carne tocată și prăjite în ulei. Îmi ardeau mâinile când le cumpăram. Mai preferam smochinele semiuscate înșiruite pe sfoară care se vindeau socotind lungimea sforii. Fructele erau deosebit de ieftine și de variate, unele pe care le vedeam și mâncam pentru prima dată.

Stăteam mult printe internet cafe-urile din centru. Erau mai curate, internetul mergea mai bine decât în cel din cartier. Fiind îmbrăcat tradițional, doar dacă deschideam gura își puteau da seama că sunt străin. Era suficient. Din ce țară vin? Cum îmi place în Pakistan? Vreau să merg cu el și niște prieteni să ne distrăm împreună? Eram deja obișnuit din Iran ca oamenii să presupună că toți străinii vorbesc engleza și nu m-a mirat asta. M-a mirat însă căldura și amabilitatea, dorința de a te ajuta a omului simplu. Până atunci am bănuit că sărăcia afectează bunătatea oamenilor. M-am înșelat.  

M-a mirat lipsa telefoanelor publice, pentru că vedeam prin magazine că unii oameni cumpărau cartele pentru ele și vedeam goale spațiile destinate lor. Nu erau atât de multe telefoane mobile. Prietenul meu a râs, spune: ”De câteva ori s-au instalat telefoane publice în oraș, poți vedea firele. A doua zi nu mai erau. Oamenii le iau și le montează în casă, își trag fire de pe stradă și le folosesc cu cartelele cumpărate de la magazin. Aici telefonul public a devenit telefon fix privat. Apoi nu s-au mai instalat telefoane publice.” Am găsit apoi telefoane publice în case ale prietenilor prietenului meu. Erau perfect funcționale.

Seara prietenul meu mă lua în vizite sau la petreceri. Am mers în vizită la tatăl soției lui. Am aflat că a fost o cinste făcută casei lui că a primit un străin în vizită și am banuit că mâncarea deosebit de bună și de multă nu era meniul lor obișnuit. Mâncau asemănător iranienilor, orezul fiert în baie de aburi, pufos de îl suflai din farfurie. Pui fript în sosuri groase și carne de oaie gustoasă fără miros de oaie. Foarte multă salată de verdeață, fructe și painea lipie necrescută deosebit de gustoasă (Eram obișnuit din Iran să văd mici brutării la marginea fiecărei străduțe. Dar aici în Pakistan erau diferite. Un bărbat întindea aluatul și îl dădea celui care stătea pe cuptor, pe niște piei de oaie să nu îl ardă. În arunca în cuptorul de dedesubt și scotea pâinea coaptă cu un cârlig metalic). Urma apoi ceaiul, și lipseau băuturile alcoolice. Prezența mea aducea tacâmuri la masă, dar am observat că erau foarte îndemânatici și fără ele, mâncând direct cu mâna din farfurie. Stăteam toți bărbații în jurul feței de masă din plastic, cu picioarele sub noi sau în genunchi. Așezarea se făcea după vârstă și după poziția de importanță în cadrul familiei. Femeile nu mâncau cu noi. Mă puneau la cel mai comod loc și îmi puneau cele mai mari și bune bucăți în farfurie. La sfârșit masa se strângea rapid de către unul din băieții familiei. Bătrânii foloseau acea tocătură de iarbă, ”nass” îi spunea, pe care o molfăiau sub limbă și scuipau repetat în scrumierele înalte metalice. Avea un gust foarte rău și îmi rămâneau printre dinți. Respirația îmi mirosea urât până mă culcam seara. Cei mai tineri, fumători, nu fumau în fața celor mai mari din respect, dar mie mi se îngăduia. Când plecam abia mă puteam mișca, stomacul îmi era plin până la refuz. Știam că dacă mănânc mult cinsteam calitatea bucatelor gazdei. După o asemenea masă nu mai era mare lucru de făcut, vroiam doar să stau întins să ajut cu ceva stomacul să digere. De câteva ori s-a repetat scenariul în vizită la alte persoane.

Seara dacă nu mergeam în vizită ”oficială”, mergeam la petreceri ”neoficiale”. De data asta scenariul diferă mult. Discotecile și barurile lipseau. În restaurante nu se servea alcool. Dar văzuse multe buticuri care deși erau închise permanent, anunțau prețuri la băuturi alcoolice. Clientul suna la numărul de telefon afișat pe geam, spunea comanda, mai negocia prețul și dădea adresa. În scurt timp la ușă suna un motociclist care înmâna, într-o pungă neagră din plastic, comanda și lua plata. La aceste petreceri ”neoficiale” nu lipsea alcoolul, fetele care dansau foarte frumos și muzica modernă în engleză. Am observat că erau apartamente sau garsoniere goale care erau închiriate numai pentru acest gen de activități. Nu se mai mesteca ”nass”, dar toată lumea fuma. Alcoolul (vodcă, wisky și gin, rar bere) se bea prea repede pentru gusturile mele și lipsit de creativitatea amestecurilor (era crunt să bei vodcă sau gin simplu, fără lămâie). Am avut un succes teribil, mai ales la fete, punând suc de roșii în vodcă și lămâie în gin. Oamenii discutau politică, teme sociale și culturale. Bărbații erau toți proaspăt bărbieriți iar majoritatea fetelor fardate. Toți erau îngrijorați de numeroasele grupări paramilitare pakistaneze susținute cu bani străini din diverse țări ale lumii. Se spuneau bancuri, glume și toată lumea râdea, chiar și fetele care nu își mai acopereau părul. Se fuma narghilea mai rar decât în Iran, dar atunci se punea și puțin opium. Mirosul dulce intra în haine și am observat că oamenii în magazine se uitau cu oarecere reproș la mine, mai ales dacă înțelegeau că sunt străin, străin care venisem în Pakistan să fumez opium. Uneori se comanda, tot telefonic, pizza sau un fel de mâncare fast food. Aceste petreceri durau până târziu în noapte. Am înțeles că persoanele care participau făceau parte dintr-o clasă modernizată, occidentalizată și că prăpastia dintre tradițional și modern era foarte largă. Pentru ei sacrul și profanul erau deosebite de cele ale celor mai tradiționali și religioși. Ca și în Iran.

Am insistat să văd un templu al credincioșilor hindu. Așteptările mi-au fost dezamăgite. Templul era micuț și sărăcăcios. Această minoritatea religioasă era foarte timidă în acest oraș, la cîțiva kilometrii de granița sudică a Afganistanului, loc al numeroaselor conflicte religioase și etnice din Pakistan. Abia mai târziu, în India, am văzut adevărata splendoare a templelor acestei religii, minunate sculpturi și desene al zeităților om și animal și ființe imaginare supranaturale.

Mașinile erau foarte mici, asemănătoare modelelor Tico și Damas de la Daewoo. Aproape toate purtau sigla Toyota și se strecurau cu mult curaj prin aglomerație și pe străduțele strâmte de la periferie, neglijând majoritatea regulilor de circulație. Erau foarte multe motociclete. Multe mașini nu alimentau la benzinărie, ci mergeau în locuri știute (unde stăteau la coadă) și alimentau cu niște căni mari din canistre benzină adusă din Iran. O cunoșteam după culoare.

Am vizitat și muzeul de istorie din oraș. Modest. Arta și cultura se promova greu de către stat. Am înțele că principala valoare a culturii acestui popor erau oamenii înșiși cu nemărginita lor bunătate și căldură.

Material scris de Mihai Cernătescu.